Eu sunt RaRo

Copii și părinți sau despre ce așteptări au părinții

Posted on: 8 Martie 2011

Nici nu știu de unde și cum s-o încep. Pentru că vreau să spun de copii și părinți. Despre copii aduși pe lume fără ca ei să-și fi dorit asta și despre părinți care sunt de părere că li se cuvine recunoștință veșnică pentru că au fost/sunt sănătoși clinic încât să procreeze.

Dacă ar fi începem cu începutul, ar trebui să explic – pentru cine nu știe încă – cum rămâne o femeie însărcinată.
Apoi cum decurg cele 9 luni (de amenoree) de sarcină, deși nu e mereu la fel. Trecem peste – nu-mi place să o lungesc.

Să presupunem că ai un copil. Dacă ești femeie, ai îndurat ceva timp de 9 luni plus chinurile facerii.
Dacă ești bărbat, a fost mult prea simplu. Pare o declarație feministă?

Și copilul a venit pe lume. Te chinui cu el, cel puțin în primele luni. E greu cu trezirile nocturne, alăptatul la 2-3 ore, schimbatul de pamperși plini și mirositori. E greu cu plânsul „fără motiv”.

E greu și mai târziu:

  • crește și trebuie să începi diversificarea;
  • îi ies dinții și e ciufut;
  • are nevoie de atenție;
  • are nevoie de haine;
  • are nevoie de jucării;
  • îl înveți să meargă;
  • îl înveți să vorbească.

În mai puține cuvinte, te ocupi de el cum știi tu mai bine. Faci sacrificii pentru ca el, copilul, să aibă tot ce-i trebuie. Ca o paranteză, ce-i trebuie copilului până la o vârstă e, de fapt, ce-ți trebuie ție. Pentru că el nu știe, nu are multe nevoi.

Așadar, dacă ești strâmtorat din punct de vedere financiar, renunți tu la diverse, îți cumperi pantofi când se rup cei vechi, nu te mai interesează ultimele tendințe în modă, le mai lași dracului de gadget-uri și ieșiri în oraș… Doar să aibă copilul tot ce-i trebuie, să fie fericit.

Ce uiți, însă, e că tu ai vrut copil. Ți l-ai „dorit”, te-ai mândrit cu el, l-ai expus ca pe o piesă rară tuturor cunoscuților și necunoscuților – că de-aia există Facebook și jde mii de forumuri. L-ai considerat bunul tău cel mai de preț, cea mai mare realizare a ta.

Iar el, nenorocitul, nu știe ce e aia recunoștință!

Păi cum să se îmbolnăvească dacă tu bagi îl el vitamine și cea mai bună/nutritivă mâncare? De ce ține gura deschisă și face roșu în gât dacă tu îi repeți mereu s-o închidă? De ce nu te ascultă? Clar, e vina lui că se îmbolnăvește!

De ce plânge fără motiv? Tu îi oferi tot, mai puțin luna de pe cer. I-ai da-o și pe aia dacă ai putea. Dar, totuți, puțin respect! Puțină recunoștință pentru toate sacrificiile pe care tu le-ai făcut pentru el! Tu, pe vremea ta, n-ai avut atâtea…

E măricel de-acum – preșcolar, să zicem – și prea obraznic. Ce, așa l-ai educat tu? Eeee, așa nu mai merge! Pedepse, gata! Să învețe ceva.

Îl doare ceva? Să sufere, zău, a fost prea rău azi!

Ce uiți tu, drag părinte, e că – cum spuneam mai pe la început – tu ai vrut copil. L-ai adus pe lume pentru tine și pentru satisfacția ta. A fost jucăria ta. Încă mai e. Dar crește. Și trebuie să accepți că nu-ți este dator vândut doar pentru ca l-ai adus pe lume și nu l-ai abandonat la primul orfelinat.

Copilul, până la o vârstă, are alte nevoi, nu materiale. Nu-l interesează că îi cumperi cele mai scumpe jucării și haine „de firmă”. Nici că îl duci la cei mai buni medici ori că dai banii pe mâncare „bună”.

Chiar dacă ar fi conștient de asta, nu-ți e dator. Tu ești. L-ai adus pe lume? Asumă-ți fapta și nu te mai plânge. Copilul este așa cum este datorită ție ori din vina ta. Tu l-ai crescut așa, pe tine te-a avut exemplu în primii ani.

Anunțuri
Etichete: , , ,

13 răspunsuri to "Copii și părinți sau despre ce așteptări au părinții"

Buna aducere aminte!
Pe de alta parte nu sunt deloc de partea expunerii copiilor in ceea ce se cheama „social media”. Am doi, adica doua, si nu exista nici o poza cu ele nicaieri si abia daca am relatat chestii in legatura cu ele dar doar la modul de „pretext” … ca veni vorba …

Pe mine nu mă deranjează neapărat expunerea, ci văicărelile. Ca și cum eu ar trebui să-i compătimesc că e rău copilul și ei n-au nici o vină.
Îs multe de zis pe subiect. Am incercat să fiu cât de cât drăguță…

Dar ce se întâmplă cu tine de scrii articole aşa de lungi? =)) Te simţi bine? De acord cu fazele astea. Tata încă îmi mai spune când se îmbată să-l respect că el „m-a făcut mare” =))
@coolnewz: deşi te ştiu de ceva vreme de-acum şi te (vă) urmăresc sporadic, habar nu aveam că ai două fiice. De fapt nici nu ştiu prea multe despre tine.

Nu, nu mă simt bine. M-am trezit cu gâtul inflamat. 😀

„Tu l-ai crescut așa, pe tine te-a avut exemplu în primii ani.”
Fi-mea imi mai trage cate una. Azi mi-a tras si un cap. Pe bune ca eu nu il bat pe barbate-miu. Sau el pe mine. Cred ca la bona se uita la filme cu karate.

Acum vb serios, cred ca orice parinte a ajuns macar o data la limitele rabdarii cu un copil. Mai ales in perioadele alea de nesomn cand oboseala atinge cote nebanuite Dar acum sa dai vina pe copil pentru ca se comporta ca un copil…

Pe de alta parte sunt copii si copii, unii mai calmi, altii mai afurisiti. Genetica isi spune si ea cuvantul acolo, chiar daca putintel. Daca un parinte iti spune ca nu poate sa il convinga pe al lui sa faca ceva pe cand al tau o face cu placere nu inseamna neaparat ca parintele respectiv nu stie sa isi educe copilul.

Stii cum e in chestiile legate de copii, adevarul, daca exista asa ceva, este undeva la mijloc.

De fapt acum am digerat eu titlul.
Ce asteptari au parintii? Cum vine asta? Eu astept ca fi-mea sa ajunga CEO la Google? Genul asta de asteptari?
Sau eu astept ca fi-mea sa fie fericita?

Alina, ideea articolului este: „dacă aduci pe lume un copil, nu te aștepta ca el să-ți fie recunoscător toată viața pentru asta”. Sau na, doar pentru că l-ai adus pe lume. E datoria ta de părinte să ai grijă de el pentru că tu și nu el ai vrut să se nască.
Tuturor părinților le este greu la un moment dat. Și eu am avut momente când mi-a venit să arunc copilul pe geam – e o metaforă, nu săriți. Dar nu consider că trebuie să-mi fie recunoscătoare pentru că am pierdut nopțile cu ea, pentru că îi cumpăr hainele care îmi plac mie, pentru că are casa plină de jucării. Tot ce fac pentru copil e cu scopul de a-i fi bine. Consider că e datoria mea de părinte care încearcă să fie cât de cât bun, că perfecțiunea e departe de mine. 🙂

Te pup din inima pentru articolul acesta!
Am si eu o puiutza (cand dulce, cand enervanta pana la exasperare) si invat continuu sa imi remodelez nervii si sa-i intind la maximum.
Sunt totalmente de acord cu tine si eu cred ca nu noi ne alegem copiii, ci copiii ne aleg pe noi.

Mă bucur că ți-a plăcut articolul. 🙂

Cel mai bine mi-amintesc de acasa senzatia ca sunt libera. Desi tata incerca sa-mi mai seteze ore de venit acasa&stuff, mi-am ales singura drumul si am simtit ca sunt apreciata si au incredere in mine. Asa imi doresc sa-si aminteasca si copiii mei despe noi.

Când ți se spune la ce oră să vii acasă, deja ești mare. Bine, și-atunci e neplăcut să ți se reproșeze că „cât ești la mine acasă…”

:)) e da, asa e dar isi faceau griji, eu ieseam la bere cu baietii si eram primul copil. La urmatorii s-au relaxat complet.

Eu nu vad nici o problema ca se impune o ora de venit acasa. Crezi ca pe a mea o sa o las la 14 ani sa stea pana la 4 dimineata in disco?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: